Iași, cronologie și istorie culturală
Istoria unui oraș este rareori liniară și complet inteligibilă. Chiar fără a fi peste măsură de enigmatică, povestea trecutului orașului Iași pare mai curând dramatică și convulsivă. Nu-i cunoaștem nici originea numelui, nici momentul „nașterii” sale ca așezare urbană, nici chiar prea bine unele date-cheie ale istoriei sale, precum aceea a transformării sale în capitală unică a principatului Moldovei. De aceea, când vorbim de istoria sa ar trebuie să facem apel mai mult la procese istorice, fenomene și evoluții în timp, decât la o cronologie prea rigidă.
De asemenea, această istorie nu poate fi separată de o serie de constante și repere date care i-au determinat evoluția istorică. Mai întâi de toate relieful. Fără a reprezenta o fortăreață naturală propriu-zisă, orașul este totuși protejat de un relief generos. Vatra sa se află pe un platou înalt, destul de extins, sub forma unui hexagon mărginit de valea largă a râului Bahlui, cu afluenții săi, și de proximitatea albiei Prutului. În partea opusă dintre nord și est, la fel ca și colinele din proximitatea orașului, înălțimea Copoului protejează orașul de asprimea climei de stepă ca și de unele agresiuni militare.
Topografic, orașul este situat la întâlnirea dintre formele Podișului Central Moldovenesc și zonele de câmpie a Moldovei, care-i deschide orizontul atât în stânga Prutului cât și în dreapta acestuia, dar mai ales în apropierea unui vad important al Prutului. Atât solul cât și clima oferă condiții satisfăcătoare pentru o economie agrară care i-a asigurat populației de aici subzistența. La acestea se adaugă poziția relativ centrală, în contextul evoluției statului medieval Moldova la o distanță rezonabilă de polonezi, unguri și turci, pe o derivație a „drumului moldovenesc”, care făcea parte în Evul Mediu din rețeaua de căi comerciale care lega Sudul Europei cu Marea Baltică. În schimb, în absența unor înălțimi care să poată fi fortificate, orașul a fost expus mai multor invazii distrugătoare.
Evoluția istorică a orașului poate fi sistematizată în cinci etape distincte: 1. Începuturile; 2. 1564-1800: refondarea: nașterea orașului-capitală; 3. 1800-1862: apogeul; 4. 1862-1945: noua modernitate și declinul relativ; 5. 1945-2021: modernizarea prin tabula rasa. Voi profita mai departe de această periodizare pentru a trece în revistă atât evoluția istorico-politică a orașului cât și serie de elemente de istorie culturală care au jalonat această evoluție.
1. Orașul embrionar: târgul, vama, curtea domnească
Originile istorice ale orașului sunt greu de reconstituit, atât cronologic cât și geografic. A fost un oraș fondat sau „născut” spontan? De o anumită manieră, ambele versiuni sunt întemeiate istoric dar evident nu se suprapun cronologic. Chiar dacă nu putem vorbi nici de un oraș-colonie, nici de o fondare prin „ucaz”, totuși orașul datorează esențial deciziei politice de stabilire a capitalei politice aici.
Totuși, chiar dacă nu cunoaștem încă circumstanțe istorice în care va fi apărut și dezvoltat „târgul” Iașului, în prima sa fază de evoluție Iașul este un oraș de tip organic. În ultimii ani cercetările arheologice au certificat tot mai clar existența în jurul Iașului a unei arii de locuire în secolele anterioare, poate chiar și mai vechi. Dar sunt așezări modeste totuși care nu ofereau prea multe perspective pentru o veritabilă evoluție urbană. În schimb, platforma centrală a orașului oferea condiții excelente pentru un centru economic și militar, care să-și exhibe direct puterea. Aici apare, probabil în secolul XIV, un centru de schimb care se va fi dezvoltat, în circumstanțe favorabile, printre care probabil, stabilirea unei vămi domnești, prin consolidarea economică a unor așezări vechi.
Fapt este că, orașul Iași nu are un document fondator, în sens propriu, și deci nu are o dată de „naștere”. Aceasta înseamnă că poate fi mai vechi decât primele mențiuni documentare, ambele indirecte: mai întâi, într-o cronică rusească, Cronica Novgorodului, redactată probabil între 1388 şi 1391, iar apoi într-un document intern provenind de la curtea lui Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408. Emis la Suceava acesta era un privilegiu vamal acordat negustorilor din Liov pentru comerțul lor cu „părțile tătărăști”, o referință poate mai importantă decât cea privitoare la existența orașului, întrucât poziția sa de vamă domnească îi va determina printre altele destinul în secolele următoare.
Alături de poziția de vamă domnească, poziționarea geografică favorabilă comerțului, ca și de economia agrară naturală, un alt element important al evoluției sale îl constituie prezența unei curți domnești la Iași în acei ani, după cum o atestă un document de la Alexandru cel Bun, dar mai ales primul act de cancelarie emis în Iaşi, la 25 mai 1434, de către Ștefan al II-lea. La câteva luni distanță, (8 octombrie, 1434), un alt document provenind de la acest domn amintea explicit de „de curtea noastră din Iaşi”, în contextul cunoscut al itineranței domniei medievale: obiceiurile conducătorilor medievali de a-și muta curtea de la un oraș mai însemnat la altul pentru a-și comunica mai bine puterea, a-și îndeplini funcția sa de judecător suprem, precum și din rațiuni pur politice. Astfel, un timp, la Iași a funcționat o curte domnească alături de altele precum cele de la Hârlău, Vaslui, Bacău, Roman etc., în timp ce scaunul domnesc rămânea la Suceava.
Ștefan cel Mare dă amploare curții domnești de la Iași și este primul domn care construiește o biserică domnească în Iași, Sfântul Nicolae (1492). După unele interpretări ar fi avut chiar intenția de a fortifica întreaga așezare, deși prefera Hârlăul ca reședință de vară. Urmașii săi acordă orașului însă o importanță tot mai mare, pe măsură ce echilibrul geopolitic dintre cele trei puteri ale momentului (Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman) se balansează în favoarea otomanilor la începutul secolului XVI. Astfel, după ce Turcia devine puterea dominantă ceea ce face ca pentru domnii Moldovei Polonia să fie văzută ca un pericol.
Acesta este contextul în care, Alexandru Lăpușneanu, în cea de-a doua domnie, acordă Iașului un statut de preeminență în raport cu vechea cetate de scaun, Suceava. Anul 1564 care este în general oferit ca data pentru investirea Iașului drept capitală a Moldovei trebuie luat însă ca o referință convențională. În fapt, a existat un proces mai lung în care s-a observat o dualitate din acest punct de vedere. Procesul de transfer se va încheia deplin abia secolul următor atunci când la Iași se va muta și sediul mitropoliei, la 1677, în timpul unui domnitor pre-fanariot, Antonie Ruset.
2. Nașterea orașului-capitală: Iașul între 1564 și 1800
Alegerea Iașului drept capitală a statului medieval Moldova pare totuși inexplicabilă astăzi. Cu excepția unei clime ceva mai blânde decât pe Valea Siretului, spațiul inițial de efervescență a vieții de stat a Moldovei, Iașul nu avea atuuri naturale ieșite din comun: fortificație activă militar, port, acces la mai multe drumuri comerciale, resurse naturale de mare valoare etc. Inițial, de fapt, târgul se află în competiție cu Târgu Frumos, Vaslui și Hârlău. Spre deosebire de Suceava, în absența unei fortărețe de mari dimensiuni, Iașul era mai expus din acest punct de vedere.
Teama de Polonia și dorința lui Lăpușneanu de a rămâne în relații privilegiate cu Poarta vor fi cântărit deci mult în decizia domnului. De asemenea, creșterea în importanță economică a Iașului, după unele mărturii, va fi jucat de asemenea un rol. În același timp, în plin proces de întărire și centralizare politică, poziția geografică a orașului mai curând în centrul Moldovei îi permitea domnului un control mai bun al teritoriului, respectiv, o centralizare a administrației.
Fapt este că noua postură de centru politic a însemnat practic o refondare a orașului. Este drept că poziția de capitală se consolidează greu, abia după a doua treime a secolului XVI, odată cu domnia lui Vasile Lupu, parte a unui proces în care natura puterii domnești înseși se schimbă: din esențialmente militară, puterea se fondează acum cu mijloace administrative și economice. În același timp, pe măsură ce autoritatea domniei devine tot mai extinsă, rolul capitalei, ca loc la puterii în sine, crește. Chiar dacă nu știm exact când s-a întâmplat aceasta, din relatările unor călători străini putem înțelege că deja din secolul XVII, Iașul începe tot mai mult să apară drept orașul dominant economic și demografic al Moldovei medievale. Tot acum, Iașul devine reședința unui ținut, în Moldova Centrală, a cărui teritoriu era întins mai cu seamă dincolo de Prut.
Această creștere a poziție orașului în cadrul statului va reprezenta pentru oraș un factor-cheie în evoluția sa urbanistică. Vizibilă mai întâi prin lărgirea perimetrului curții domnești, către finele secolului XVI, această evoluție se manifestă apoi prin extinderea limitelor orașului către nord, pe platoul central, cuprinzând actuala stradă Lăpușneanu, parțial bulevardul Independenței, și zona cunoscută mai apoi ca Muntenimea. Astfel se formează Orașul de Sus, în timp ce vechea vatră din jurul curții domnești devine Orașul de Jos, ca și o serie de mahalale (cartiere) în general legate de ocupațiile profesionale ale majorității locuitorilor de aici, veritabile micro-comunități urbane cu propriile biserici și cimitire. Din această perioadă ni s-a prezervat o serie de elemente arhitectură urbană, în special religioasă (bisericile Trei Ierarhi, Golia, Sf. Sava, Talpalari), ca și unele dintre ctitoriile domnești de pe colinele care străjuiesc orașul: Cetățuia, Galata sau Bârnova.
În a doua jumătate a secolului XVIII, în ciuda unor invazii recurente, observăm unele rudimente de politică urbană, de la instalarea aducțiunii cu apă de la Ciric, în timpul lui Grigore Ghica III, la spitale, oficii pentru săraci și structuri instituționale pentru educația și sănătatea publică: Epitropia Învățăturilor Publice și Epitropia Sf. Spiridon, care vor rămâne funcționale și în secolul următor. De asemenea, începând cu a doua jumătate a secolului XVII are loc un proces de integrare a șesului Bahluiului și a colinelor din jur (Galata, Cetățui. Bârnova, Aroneanu, Copou) în viața orașului, o acțiune care se va finaliza abia în a doua jumătate a secolului XX.
Sub raport cultural, trebuie remarcate gesturile unor mari figuri de domni, printre care Vasile Lupu. Nicolae și Alexandru Mavrocordat ori Grigore Alexandru Ghica. În special, în timpul domnului cu ambiții imperiale, Vasile Lupu, Iașul se poziționează pentru prima dată pe harta ortodoxiei, găzduind Sinodul de la Iași, în 1642, ca și moaștele Sfintei Parascheva, care vor face obiectul unei mari tradiții a pelerinajului religios în lumea ortodoxă. În același cadru, Vasile Lupu fondează o școală cu statut de colegiu, în 1640, care a funcționat mai mult de un deceniu și inaugurează o tradiție a preocupărilor domnești în această direcție, reluată apoi de unii domni fanarioți în secolul XVIII, îndeosebi prin fondarea Academiei grecești de la Iași, în 1711, de către Nicolae Mavrocordat. De asemenea, tot din inițiativa lui Vasile Lupu, este adusă în țară o tipografie, unde se vor tipări mai multe cărți, și prin care se năștea un centru tipografic, primul din Moldova.
3. Apogeul unei capitale: 1800-1862
La începutul secolului XIX, Iașul este un oraș care-și caută o identitate. Deși fără competitor între orașele Moldovei, mai ales după dispariția Sucevei, Iașul este încă un oraș medieval, în care influențele orientale sunt dominante, mai cu seamă în ce privește conduitele și viața cotidiană. În plus, sub raport cultural și politic, orașul pare mai curând o parte a lumii grecești, ea însăși otomanizată sau în cel mai bun caz tot mai atrasă de mitul Rusiei eliberatoare. Dar mai presus de toate, capitala principatului Moldovei trebuie să facă față unor teribile încercări generate de lungul război ruso-turc de la începutul noului veac, care-i reduce populația dramatic (după unele surse la mai puțin de zece mii de locuitori) și pierderea unei mari părți a teritoriului de stat, care înseamnă atât o reducere a puterii sale reale cât mai ales proiectarea bruscă într-o situație de marginalitate teritorială.
Cu toate acestea, mai cu seamă după 1830, Iașul cunoaște o evoluție excepțională sub toate formele: demografică (ajunge la peste 60 de mii de locuitori în 1860), economică (apar ramuri ale economiei moderne, de la bănci la ateliere de producție), politici urbanistice (drumuri, canalizare, ordine publice) și chiar primele forme de autogestiune urbană (formarea rudimentelor unei autonomii locale, prin apariția Eforiei Orașului Iași, în 1835), dar mai ales culturale: școli, teatre, presă etc. Culturii grecești, după 1821, în declin, îi este substituită influența apuseană, mai cu seamă franceză, în limbă, modă, arhitectură etc.
Urbanistic, putem spune că se conturează cel puțin parțial orașul de astăzi, atât prin atașarea treptată a unor localități și târguri din apropiere (Păcurari și Copou, urmate de târgurile Socola și Nicolina la Sud și Vest și Tătărași la Est), cât mai ales prin noile construcții ridicate în această vreme, splendide construcții în stil occidental, neoclasic, numeroase case și chiar palate private. Putem vorbi mai ales după 1834 de veritabile politici de urbanism, atât prin podirea și lărgirea străzilor principale, cât și prin introducerea unor standarde în construcții, măsuri contra incendiilor, protecția sanitară etc. De asemenea, apar primele monumente de for public, cum este obeliscul de la Copou, dar mai ales realizarea de spații urbane cu rol public exclusiv precum amenajarea parcului Copou.
Unul dintre factorii care au influențat această evoluție este imigrația masivă, îndeobște evreiască. Ne amintim că, în ciuda poziției sale geografice oarecum periferice, în raport cu marile centre europene, Iașul datora activității sale comerciale o bună parte din statutul său. Aceasta făcea orașul să ai aibă încă de la începuturile sale, după cum o arată călătorii străini, o populație foarte eterogenă cultural și confesional, după cum se observă din numărul mare de lăcașe de cult ale unor populații „străine”: evrei, armeni, greci, catolici, protestanți, chiar turci. Numărul breslelor este remarcabil, unele legate de consumul somptuar (industria de lux), altele de poziția sa de centru comercial regional, iar o parte a acestora erau formate din străini. La fel, în secolul XIX, orașul se dezvoltă prin contribuția acestor noi veniți: imigranții francezi și germani, în educație, medicină, arte etc., negustorii și meșteșugarii evrei care au pus bazele unei economii de schimb veritabile în Moldova și au contribuit la transformarea Iașului într-un puternic centru economic. De altfel, ponderea populației evreiești și non-ortodoxe crește spectaculos în deceniile III-V ale secolului XIX, ajungând aproape la paritate cu populația ortodoxă.
Astfel, Iașul devine nu doar o capitală politică ci și un centru economic și intelectual autonom de domnie, în care regăsim atât instituții publice (școli, îndeosebi), cât mai ales instituții private, de la școli, tipografii și publicații diverse, la instituții de credit și ateliere de producție. În același timp, orașul nu mai este doar un spațiu de locuit și un centru comercial, un loc al puterii absolute, ci și un spațiu public în sens modern, destinat interacțiunilor libere și mai ales deliberărilor cu privire la viața în comun. Îndeosebi, decizia politică nu mai are monopolul politicii, după cum politică nu mai este care aparține exclusiv curții domnești. Pe lângă dezbaterile din Obșteasca Adunare (instituția cu funcție reprezentativă a Moldovei, după 1834) sau din ședințele Eforiei Orașului, în cafenele, săli de lectură și saloanele protipendadei se discută aspecte ale vieții publice, la început intelectuale, apoi și politice. Deși extrem de sumară, experiența „revoluției” ieșene de la 1848 arată existența unor tendințe de agregare a opiniei publice, care vor lua apoi o formă mult mai structurată și eficace în timpul marilor confruntări de idei din preajma Unirii.
Către mijlocul secolului XIX, se poate spune că Iașul începe să devină un spațiu normativ și de consacrare intelectuală. De la consumul somptuar, legat de industria modei și a luxului, la apariția unor publicații critice, precum Dacia literară (1840), viața urbei vibrează în ritmul normelor și tendințelor, a discuțiilor și criticilor publice. Iașul devenise se poate spune un oraș aristocratic și boem. După unele informații, în preajma anului 1849, în Iași trăiau circa șase sute de familii boierești, în jur de trei sute de funcționari, cincizeci de profesori și medici și un mare număr de străini (peste cinci sute), în afara supușilor consulatelor străine de la Iași, care în fapt erau rezidenți locali.
În acest spațiu cosmopolit, în care conversația intelectuală se ține în franceză sau germană, se dezvoltă în același timp o puternică mișcare culturală de integrare panromânească. Legăturile cu Basarabia sunt vii, chiar și după 1818, când autoritățile rusești încep să restrângă legăturile directe, și în ciuda cenzurii de pe Prut, schimburile de cărți și vizite nu contenesc nici măcar după ce rusificarea elitelor basarabene devine tot mai puternică. Scriitori din Basarabia precum Alexandru Sturdza, Constantin Stamate, Alexandru Hajdeu, Alecu Donici publică la Iași, întrețin legături puternice cu intelectualii de aici, iar unii chiar sen stabilesc în capitala Modlovei.
4. 1862-1945: noua modernitate și declinul comparativ
După Unirea Principatelor și apoi unificarea administrativă începută prin transferarea administrației centrale a statului Moldova la București (1862) ca și prin legea comunală din martie 1864, prin care se creau noile autorități și comunități locale, vocile celor care anunță declinul ireversibil al Iașului se înmulțesc. Rebeliunea anti-unionistă din mai 1866 de la Iași este un ecou al acestor îngrijorări legitime. Chiar și unioniștii militanți cereau compensații, dar și mai ales descentralizare, încercând pe de o parte să aducă mai multă echitate între cele două vechi componente al Uniri de la 1859, și în același timp să pondereze avântul centralist al autorităților de la București, care ignorau tot mai mult Moldova, îndeosebi Iașul.
Declinul de după Unire al Iașului nu poate fi negat și acesta rămâne o sursă de nemulțumire și complexe până astăzi. Dar acest declin este relativ și mai ales prin comparație cu evoluția Bucureștiului. Atât cât existat, reculul Iașului s-a observat mai ales în anii șaizeci și șaptezeci, pe fondul unui declin general al statului și economiei României, precum și al dificultății fostei capitale de a-și proiecta o nouă „funcție” în cadrul construcției statale nou apărute. Este evident că Unirea a fost un șoc pentru economia Moldovei, vedem aceasta din declinul presei ieșene comparativ cu înflorirea presei bucureștene din deceniile VII și VIII ale secolului XIX.
În ciuda designului statal de tip piramidal configurat în jurul puterii domnești, Principatul Moldovei nu fusese până atunci excesiv de centralizat, cel puțin la nivel funcțional. Chiar dacă exista un buget central la Iași, ministere care gestionau viața curentă, o armată „națională” (Miliția pământeană), chiar o formă fie și incipientă de centralizare a principalelor servicii publice, precum ordinea publică, educația și sănătatea (prin cele două „agenții”, Epitropia Învățăturilor Publice, și Epitropia Sfântul Spiridon apărute încă din perioada fanariotă), restul serviciilor și vieții publice erau descentralizate la nivel local. Comunicațiile (telegraful, rețeaua de drumuri și serviciul de poștă) erau mai centralizate, dar erau oricum într-o formă primitivă.
De aceea, pe termen scurt, efectul părăsirii administrației centrale a fost vizibil mai ales asupra comerțului. Pe termen lung, efectele se vor vedea mai ales raportate la București și apoi la alte orașe ale României și în acele domenii în care importanța redistribuției bugetare era semnificativă: învățământ, construcția de drumuri și edificii publice, investițiile militare etc. Astfel că, în ciuda acestui „declin” inițial și comparativ, evoluția Iașului în deceniile următoare a fost mai puțin afectată de unificare decât s-ar crede în primă instanță.
Spre sfârșitul secolului XIX, atât investițiile publice cât și cele private transformă vizibil Iașul. Grație economiei sale și fondurilor guvernamentale, Iașul își lărgește mult arealul urbanistic, printre altele poate îngloba acum complet Copoul. Se construiesc de asemenea edificii publice monumentale precum Palatul Universității (aripa de nord), Mitropolia, Teatrul Național, Liceul Negruzzi (Internat), Liceul Naţional, Şcoala Militară, Gara Centrală, apoi, Palatul Administrativ, sunt restaurate bisericile Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc.
De asemenea, sub raport strict urbanistic este redesenată zona centrală, introdusă canalizarea, transportul public, aducțiunea modernă de apă etc., se pavează străzile centrale, sunt desființate cimitirele parohiale și înființate cimitirele moderne (Eternitatea, la Sud-Est, și Sfântul Vasile, în partea de Vest). Sunt construite de asemenea locuințe sociale, pentru lucrători, noi cartiere sunt integrate în trama orașului: Copou, Păcurari, Nicolina, Socola, Tătărași, Sărărie, Țicău etc.
Este drept că Iașul își pierde în bună măsură influența asupra provinciei. Declinul a fost simbolic, ca putere, ca spațiu al deciziei și ca instanță normativă. Impulsul inițial oferit de fondarea prin inițiativa lui Mihail Kogălniceanu de fonda o universitate în 1860 s-a materializat târziu, mai cu seamă după 1880 când Universitatea primește dreptul de a avea și o a patra facultate, de Medicină, iar apoi de a elibera doctorate. Dar rolul Universității se manifestă mai puternic după 1918 când găzduiește un mare număr de studenți din teritoriile recent atașate României, Basarabia și parțial Bucovina. Desigur că și poziția de „capitală de război” dintre 1916 și 1918 a jucat un rol în reevaluarea orașului. Însă Unirea din 1918 a redat Iașului iluzia că poate redeveni, fie și simbolic, „capitala Moldovei”, un fapt care nu s-a întâmplat, atât datorită centralismului tot mai apăsător al statului român, respectiv, competiția cu alte orașe mai bine plasate geografic sau politic pentru resursele bugetare, cât și migrației elitelor locale către centru și odată cu aceasta decompoziției civismului ieșean, naționalizării sau politizării agresive a protestului anti-centralist ieșean.
Nu întâmplător încă din 1866 în cererile ieșenilor către noul principe, Carol se cere o relocare a unor instituții, cum fusese promis de altfel, în momentul Unirii, printre care încoronarea noului domnitor și chiar stabilirea unei curți domnești la Iași, în care Domnul să stea o jumătate de an, relocarea Curții de Casație (respinsă însă imediat de parlament), a Curţii de Conturi, și chiar a Sfântului Sinod, precum și construcția de șosele care să lege Iașul de București.
Pe lângă prezența Universității, apoi persistența unei tradiții normative locale (mândria locală), alți doi factori a jucat un rol ponderator în ce privește impactul pierderii poziției de capitală politică a Iașului: este vorba de prezența unei puternice comunități evreiești și atașarea Iașului la rețeaua de cale ferată, după 1871, mai întâi cu Bucovina austriacă, Cernăuți și Viena, iar apoi cu București sau Galați. De altfel, proximitatea cu lumea austrică a putut atenua mult rolul negativ al poziției excentrice a fostei capitale a Moldovei. Fapt este că economia ieșeană arată multă vitalitate. Știm de exemplu că în interbelic funcționau este șaizeci de ateliere de „industrie ușoară” (fabrici de tricotaje, țesătorii, fabrici de sfoară etc.), mori, cel puțin două fabrici de ulei, mai multe fabrici de bere, abatoare, o mare fabrică de țigarete, o turnătorie de fontă, ateliere de reparații material rulant etc.
În ce privește fenomenul cultural, aici iluzia unei rezistențe locale față de presiunea normativă a Bucureștiului pare încă și mai vie. În 1863 se înființa Societatea „Junimea” care animă un timp viața publică, inclusiv, prin inițierea de polemici intelectuale. Publicația editată de aceasta, Convorbiri litere (1867) se afirmă repede drept cea mai importantă publicație-laborator din spațiul românesc, în care vor publica marii clasici ai literaturii române. De asemenea, publicația se arată drept purtătoarea unei voințe de normativitate fondate pe promovarea „adevărului” în arte, științe și politică, respectiv pe cultura critică și primatul esteticului în literatură. După relocarea sa la București, alte două publicații ieșene vor încerca să continue oarecum acest proiect, în registre și cu anverguri diferite: „Contemporanul” (1881)editat de frații Nădejde, și mai ales „Viața Românească” (1904), care-i avea în frunte de G. Ibrăileanu și basarabeanul C. Stere. Acest elan se atrofiază oarecum după 1918, chiar dacă viața intelectuală și artistică se extinde.
5. 1945-2021: Modernizare agresivă și inginerie socială
Războiul din anii 1940 lasă urme puternice asupra orașului și îi creează un handicap atât de ordin estetic dar mai ales de ordin economic. Reconstrucția masivă a orașului începe destul de târziu și are un caracter brutal, distructiv asupra memoriei sale, de aceeași ordine de mărime ca și distrugerile provocate de război ori de cutremurul din 1977. O serie de clădiri-simbol ale orașului, avariate sau nu de război/cutremur, au fost pur și simplu demolate pentru a lăsa loc unei arhitecturi precare, orientate spre utilitarul imediat și debitoare unei culturi estetice de tip sovietic.
În același timp, industrializarea masivă, coordonată de la centru și exclusiv pe baza investițiilor publice, care au ignorat într-o anumită măsură atât specificul Iașului, ca tradiție economică, precum și poziționarea sa geografică, au modelat atât economia cât și arhitectura și cultural publică a Iașului. După ce, multă vreme, economia Iașului fusese dominată de fabricile de tricotaje, țesătorii și mici ateliere mecanice, odată cu anii 1970 a apar mari unități industriale, de industrie chimică, constructoare de mașini și chiar industrie grea. După 1970 mai ales, Iașul devine în principal un oraș-dormitor, din punct de vedere arhitectural, un oraș-uzină, din punct de vedere economic, și un vast șantier de inginerie socială sub raport social și cultural.
Această schimbare completă a funcțiilor și rolului orașului definește încă orașul de astăzi. Pe de o parte, reconstrucția pe model tabula rasa, care n-a pus accentul pe conservare ci pe înlocuire, lasă impresia unor spații mai ample, ignoră semnificativ estetica urbană au transformat Iașul într-un oraș industrial și i-au pus în discuția identitatea culturală. Pe de alta, din punct de vedere demografic și social, i-au schimbat destul de profund dinamica socială și referințele culturale. Apariția de noi cartiere, cu o populație omogenă, ocupată în marile combinate industriale, induce o tensiunea între orașul-dormitor și orașul-patrimoniu, între orașul industrial și cel cultural, între „intelectuali” și „muncitori”.
În același timp, cultura are un statut nou, în jurul modelului totalitar al culturii comandate. Instituționalizarea cvasi-completă „industriei culturale”, de la presă, la instituțiile de spectacol sau cele educative, au transformat complet condiția „creatorului”. Acesta devine acum un funcționar de stat și un oficiat al serviciului de propagandă al regimului. Cultura comandată, propaganda, instituționalizarea hegemonică a culturii blochează alte forme de creativitate și excelență culturală; dar susține o forme culturale medii, cu unele reușite; supraviețuirea fiind însă norma;
De la o populație de aproximativ o sută de mii de locuitori, în 1940, la finele anilor șaizeci, Iașul atinge peste o sută șaptezeci de mii, iar la căderea regimului, aproape trei sute de mii. Sub raport etnic și confesional de la aproape paritate la sfârșitul anilor treizeci, în 1990, evreii sunt o comunitate de câteva sute de persoane, nesemnificativă numeric. Represiunea din anii 1940 și migrația postbelică masivă, descompunerea lumii evreiești și dispariția moștenirii sale culturale;
Hipercentralizarea comunistă a decuplat și mai mult orașul de regiunea sa de referință. Totuși, Iașul rămâne până în anii 90 principalul centru regulator sub raport cultural pentru Moldova, în special pentru partea sa centrală și de nord. După 1990 însă, în contextul liberalizării circulației persoanelor, globalizării și reconfigurării centrelor de putere culturală în România, tendința spre de-teritorializare în raport cu Moldova se accentuează net. Competiția cu orașe precum Clujul, altădată de la egal la egal, este acum pierdută: migrația talentelor și raportarea la referințe normative se orientează spre vest într-o măsură destul de semnificativă și nu doar spre vechiul „centru”, Bucureștiul. Din acest punct de vedere, centralitatea Iașului este într-un evident declin.
În loc de concluzii: moștenirea culturală a istoriei Iașului ca trecut utilizabil
Trecutul este un text ambiguu care induce un mare număr de interpretări. Din punct de vedere al discuției de față ne putem întreba ce rămâne din acest trecut, care este partea sa „utilă” astăzi dezvoltării orașului? Putem folosi trecutul istoric drept un capital cultural? Mai este Iașul o capitală culturală? Pentru a răspunde la aceste întrebări ar trebui să facem un scurt inventar al „moștenirii culturale” pe care ne-o oferă global trecutul istoric al Iașului, iar apoi să vedem care acele valori care pot deschide viitorul dezvoltării orașului.
Moștenirea istorică trebuie văzută pe mai multe planuri distincte: politic, economic, cultural, simbolic. Din punct de al demersului de față, aceste distincții sunt slab operabile, întrucât o lectură simbolică implică necesarmente o privire globală, holistă, în care „culturalul” poate fi înțeles ca fiind implicit, drept acel fond de semnificație care rămâne în urma de-contextualizării inevitabile a faptelor istorice în procesul de construcție a narațiunilor istoriografice. De exemplu, istoria orașului ca vamă domnească poate fi înțeleasă cultural prin impactul pe care l-a avut această poziție, pe de o parte, asupra dezvoltării orașului la începuturile sale, iar, pe de alta, prin rolul de centru de mediere a interacțiunilor multiple între indivizi, politici, practici economice și habitus-uri culturale. Din acest punct de vedere, Iașul istoric întâi de toate este produsul schimburilor, interacțiunilor, comerciale și culturale.
La fel, în ce privește, stabilirea capitalei politice la Iași: pe lângă implicațiile sale economice și politice evidente, acest eveniment a avut și o mare importanță culturală, întrucât cultura are mai ales în Evul Mediu o puternică semnificație simbolică în ce privește puterea domnească. Mult timp cultura a însemnat un rezultat rezidual al unor gesturi de prestigiu sau a unor forme de pietate și ceremonial religios.
De altfel, până în a doua parte a secolului XIX, cultura este inseparabilă de politică, atât prin faptul că o serie de gesturi politice pot avea implicații culturale în plan secund, cât și prin faptul ca în epocă actorii înșiși nu le separau. Atunci când, Vasile Lupu ctitorește biserica Trei Ierarhi din Iași, în cadrul căreia fondează o instituție educativă la Iași, pe care o dotează cu o tipografie, el și proiectează gestul ca pe un demers religios, un act de credință. Astăzi, însă, istoricii vorbesc mai ales de miza politică a acestui demers. Fapt este că biserica ne-a rămas ca unul dintre monumentele cele mai importante ale Iașului, devenit între timp necropolă domnească (aici sunt înhumate nu doar rămășițele familiei lui Vasile Lupu, ci cele ale lui Dimitrie Cantemir și Alexandru-Ioan Cuza, relocate în acest spațiu oarecum fraudulos, dar care în același timp reafirmă funcția simbolică a lăcașului, care transgresează intențiile ctitorului și practicile epocii acestuia.
De asemenea lui Vasile Lupu îi datorăm cel mai important fenomen religios din Moldova și poate din spațiul ortodox românesc, prin care Iașul devine centrul acestui pentru câteva zile: aducerea moaștelor Sfintei Paraschiva la Iași, în iunie 1641. La fel, putem vorbi de un gest politic, de legitimare a domniei, de altfel inițial au fost la expuse la Trei Ierarhi, însă importanța lor religioasă și politică a schimbat atât locul cât și funcția acestora: Sfânta Parascheva, care nu avut niciodată vreo legătură cu Moldova în timpul vieții sale devenind „Ocrotitoarea Moldovei”, simbolul puterii Mitropoliei Moldovei (care încă nu se stabilizase la Iași) și deopotrivă simbolul Iașului. una dintre puținele instrumente prin care orașul mai poate revendica o poziție de eminență în Moldova.
În fapt, tradiția culturală a Iașului este un amestec de voievodalism, fracturi dramatice, generate de catastrofe precum ocupațiile militare sau evenimente naturale (cutremure sau incendii), și inițiative civice. Arhitectura, în general martorul istoric cel mai edificator și instrumentabil, este totuși recentă. Din diverse motive, în special după ce târgul a devenit curte domnească permanentă, Iașul a făcut obiectul atenției unor armate străine, care ocupă și uneori distrug teribil orașul. De asemenea, marile incendii, dintre care ultimul, din 1827, a rămas mult timp în memoria orașului au distrus această zestre edilitară. De aceea, avem puține monumente de arhitectură urbană care să fie mai vechi decât finele secolului XVIII.
Arhitectura din prima parte a orașului a fost dominată de construcții din lemn probabil și prea puțin conservate. Singura construcția oarecum prezervată, fie și ca proiect arhitectural, este biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1492. Cel mai bine conservate sunt bisericile, în general, dar acestea au fost cel mai adesea refăcute radical, inclusiv giuvaerul cel mai prețios, Trei Ierarhi. Chiar și actualul Palat al Culturii, considerat o marcă a orașului, este relativ recent, abia are un secol de la deschidere. Avem în schimb de asemenea o importantă arhitectură industrială și contemporană, dar aceasta trebuie reconsiderată, conceptualizată și protejată.
În acest context formula de „capitală culturală” ne apare drept o formulă compensatorie, cu rol de auto-consolare mai ales pentru inactivitate, periferializare și sentimentul unui iremediabil declin. După ce o formulă similară („Iași, a doua capitală”), a căzut în desuetudine, sintagma „Iași, capitala culturală a României” a apărut la începutul secolului XX, dar s-a impus mai ales după 1918, ca o formă de considerație pe care trebuie s-o primească Iașul în urma pierderii centralității sale politice, care ar fi trebuit să devină „o capitală culturală a României”, centrul să intelectual, „Heidelbergul României”, cum îl vedea N. Iorga.
Această idee, lipsită de un fundament prea solid și de urmări practice, n-ar trebui însă abandonată, ci exploatată mai eficace, atât pentru publicul ieșean cât și pentru imaginea în exterior a orașului. Se știe că nostalgia capitalei a fost persistentă la Iași mult după Unire, fiind întreținută atât de elitele locale cât și uneori de cele bucureștene. Carol I a vizitat destul de des Iașul, mai cu seamă după instaurarea regalității în 188. În această logică, regele a contribuit la ridicarea unor clădiri monumentale din epocă, de la Palatul Universitar la Palatul Administrativ (actualul Palat al Culturii). La fel și succesorul său, Ferdinand, care a și făcut din Iași capitala sa de conjunctură, în anii primului război. O clădire simbol al Iașului cultural, precum Fundația Ferdinand, a însemnat mai mult decât o simplă realizare imobiliară: o bibliotecă, un sistem de burse pentru studenți, suport pentru alte activități artistice și culturale. Astăzi, o asemenea fundație, privată, dar având suportul deplin al statului, lipește în mod evident Iașului.
Într-un anume fel, modelul rupturii de o anume tradiție culturală a Iașului, drama modernității sale, îl reprezintă chiar Palatul Culturii, simbolul puterii Iașului în fond: ridicat pe locul în care exista un splendid palat în stil neoclasic, construit pe la începutul secolului XIX (și folosit o vreme drept curte domnească), în stil neo-gotic, impus de Carol I, cu totul exotic pentru tradiția culturală a Iașului, utilizat inițial ca sediu al puterii administrative și judecătorești locale a fost transforma într-un centru muzeal, care ar vrea să oglindească trecutul istoric al Moldovei și Iașului, respectiv, de centru regulator al memoriei istorice a Moldovei și Iașului. Această translație de funcții este un substitut al puterii normative și poate exprima cel mai bine metafora de „oraș al culturii”.
În același timp această formulă ne aduce în atenție două direcții de acțiune pentru viitor: importanța poziției de centru regional și partener în raport cu centrul, dar mai ales importanța „capitalului cultural”, respectiv, patrimoniul general al unei comunități, începând de la gradul de educație și nivelul consumul cultural, până la memoria istorică și modul de instrumentalizare a acesteia). Iașul are o serie de instituții culturale de anvergură națională (Teatrul Național, Opera Română, Filarmonica, Universitatea, și chiar cimitirul Eternitatea), care pot constituie puncte de ancoraj pentru o asemenea politică.
Utilizarea acestui capital pentru a reface legăturile cu lumea basarabeană mai cu seamă poate și primul pas către o utilizare mai eficace a titlului de „capitală culturală”. În secolul XIX, Iașul a fost mult timp principala poartă de legătură cu cele două provincii românești . Pe lângă vechi legături de familie, legăturile intelectuale au fost permanente, chiar dacă nu tot timpul la fel de intense. Am văzut deja că unii scriitori din Basarabia publică în revistele din Iași, alții se stabilesc aici precum Alecu Donici, B.P. Hajdeu sau C. Stere. În special după 1900, presa din Iași publică frecvent informații din Basarabia; C. Stere participă la viața Basarabiei și va avea un rol- cheie în decizia Sfatului Țării din martie 1918 de a vota atașarea la Regatul României. În interbelic, începând cu 1927, Universitatea din Iași avea o facultate la Chișinău. De asemenea, în ce privește Bucovina, Iașul a fost centrul campaniei de trezire a interesului societății românești pentru Bucovina: aici, în 1875 se inaugura statuia lui Grigore al III-lea Ghica, ca simbol al rezistenței față de ocuparea habsburgică a Bucovinei cu o sută de ani mai înainte. Inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare, în 1883 a prilejuit o mare manifestație în amintirea Bucovinei.
Așadar, pe lângă valoarea lor intrinsecă, vechimea și funcțiile atribuite în cursul vremurilor, veritabile acte de resemnificare, sunt elementele cele mai importante care pot defini un monument sau un gest istoric ca făcând parte din „moștenirea culturală”. Astfel, în ce privește inventarul „moștenirii culturale” pe care ne-o oferă global trecutul istoric al Iașului, am putea proceda la următoarea clasificare:
1. Arhitectura religioasă pre-modernă: Biserica Trei Ierarhi; acesteia i se pot adăuga ca monumente religioase cu valoare istorico-culturală; Sfântul Nicolae Domnesc, Biserica Bărboi, Frumoasa, mănăstirile Golia, Cetățuia și Galata;
2. Arhitectura laică pre-modernă: casa Dosoftei, ruinele din zona centrală, turnul Sf. Spiridon;
3. Arhitectura laică modernă: Teatrul Național, Palatul Culturii, Palatul Universitar;
4. Moștenirea multiculturală: evreiască, greacă, franceză, germană, rusă, armeană; să nu uităm că la Iași a existat încă de la începuturile sale o comunitate de rit israelit, care s-a mărit substanțial după 1800-1830 devenind în 1940 aproape egală numeric cu populația românească; rolul economic al acestei populații a fost enorm; chiar dacă spre deosebire de București, avem mai puține figuri de intelectuali evrei care să-și fi desfășurat activitatea exclusiv la Iași; putem celebra astfel înființarea Sinagogii Mari, printre cele vechi din țară (1670), aici a apărut în 1855, primul ziar în limba idiș din Principate, ca și primul teatru evreiesc din lumea (1876);
5. Marile gesturi culturale fondatoare: primul colegiu (1640), începuturile presei în limba română (1829, Albina Românească), nașterea primei societăți științifice din lumea românească, cea mai veche societate științifică românească: Societatea de Medici și Naturaliști din Iași (martie 1834); începuturile culturii intelectuale: revista Dacia literară (1840) Junimea (1863) și Convorbiri literare, Viața Românească, începuturile tradiției universitare (Universitatea ,1860), începuturile mișcării teatrale din Principate (1816, teatrul de la Copou, 1840);
6. Evenimente politice de primă importanță: Sinodul de la Iași (1642), Pacea de la Iași (ianuarie 1792, între ruși și turci); alegerea lui Alexandru-Ioan Cuza domn al Moldovei, 1916-1918, Iașul devine capitală de război;
7. Arhitectura contemporană și industrială: Baia turcească, hale industriale (Nicolina, Fabrica de Țigarete)
8. Arhitectura funerară și siturile memoriale:cimitirul Eternitatea, cimitirul evreiesc, cimitirele militare etc.
A-l proteja, a-l celebra, a-l integra în viața orașului prin turism, educație și cultură sunt cele trei coordonate ale utilizării acestui trecut. (Florea Ioncioaia)
Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de regretatul istoric Sorin Iftimi, colaborator al Asociației Societatea de Studii Istorice din România
